Cand vine noaptea…

“Nu esti slujba ta. Nu esti banii care ii ai in banca. Nu esti masina pe care o conduci. Nu esti continutul portofelului tau. Nu esti nenorocita ta de uniforma. Esti doar rahatul cantator si dansator al lumii” – Tyler Durden – Fight Club.

.. Si umbrele imi joaca feste, sunt doar eu cu ele, si nimic nu mai conteaza… O noapte intreaga intr-o simfonie a intunericului, unde stelele imi sunt cununa, si luna imi trimite priviri galese pline de amor. Multi cred ca am innebunit, ca o iau razna pe un fond macabru, cand tot ceea ce vad eu macabru e umanitatea cum ucide lumea. Ma tem ca in curand o sa platesc ca sa vad o frunza, ma tem ca in curand o sa fie un lux sa faci o baie, ma tem ca in curand numai bogatasii or sa poata manca un mar. Dar ma relaxez… Nu o sa traiesc pana atunci, si probabil, o sa mai izbunceasca un razboi masiv care sa ne rareasca, care sa ne trimita inapoi in epoca de piatra. Sunt unul dintre putinii ce vad binele in rau, si raul in bine.
Simandicos ne ascundem in propriile traditii, care cu timpul au format prejudecati, suntem conditionati sa fim doar cu un pas in fata celor dinaintea noastra, si daca indraznim sa zburam mai departe, ne vom trezi cu aripile frante. Sa zbori dincolo de cei ce ne mint despre mintea noastra e tot ce am putea realiza mai frumos in viata. Cand toti vom invata ca putem merge dincolo de 10% probabil vom descoperi ce inseamna sa fii om.
Dar pana atunci, vom fi cei ce isi fac fericirea din nefericirea altora, vom fi cei ce exorcizam tinere bolnave, vom arunca cu pietre in toti cei ce vor sa aduca o schimbare, vom trai copilariile in care visele noastre temerare vor fi extirpate si inlocuite cu inocularea unor vise care nu sunt ale noastre, despre cum sa fii mai bun intr-un sens material.
Si inapoi in intuneric ma reconfortez, ma intorc dezgustat in cuibul meu imaginar, unde nimeni nu ma poate atinge. Am fost intrebat de ce ma simt atat de in siguranta si de confortabil in intuneric, si am raspuns “Oamenii preistorici se temeau de intuneric”.

Am ajuns sa numar pe degete oamenii care imi pot zice ceva care sa ma intereseze, si pe restul sa ii numar pe cei care conteaza… Sunt satul de falsitati, de oamenii care incercand sa treaca peste prejudecati s-au adapostit in umbra mastilor, copii ale unor copii false. Prea putini s-au prins, ca nu suntem decat o molima a pamantului, suntem singura vietate de pe pamant care nu se adapteaza la mediu, ci isi adapteaza mediul conform cerintelor sale, precum un virus. Pana intr-o zi cand o sa fim atat de multi incat nu o sa mai avem loc sa punem si al doilea picior jos. O rasa de berze intelectuale, gata sa omoare pentru un centimetru patrat sa-si odihneasca piciorul.

~ de intunericul pe septembrie 10, 2007.