Intunericul distorsionat

E tarziu, si abia ce am iesit de la munca mai devreme. Castile in urechi imi explodeaza tratamente sonore delicate sau agresive, ma plimb imaginar prin tot ce-mi salasluieste in creier. Ajung la colt, fac stanga merg putin, aprind o tigara. Ajung in fata portii dau sa pun mana pe clanta si ma razgandesc, merg in continuare pe strada. Termin tigara, intru in parc, salut jandarmii cu buletinul, plec mai departe. Creasta mea le face cu ochiul. Ajung in locul nostru special, dedicat, declarat, instalat pe vecie, institutie stabila. Dau noroc, salutul nostru “jmekeresc” e cool. Pula mea, iau o bere de la unul, dau un gat, mai aprind o tigara. O seara frumoasa zic, ma uit in sus printre frunzele copacilor abia mijite. Pula mea, e prea cald, dau hanoracul jos, il bag in geanta. Stam un timp, radem, glumim, vorbim. Iar radem, nu stiu de ce. Cu coada ochiului vad ceva care porneste un semnal de alarma in creierul meu. Ma linistesc si zambesc, seara o sa devina si mai frumoasa zic, ma uit in sus printre frunzele copacilor ce-ai crescut deja. Ma intreb: “Cum dracu au si crescut, ca erau abia mijite?”. Ma linistesc si zambesc, imi aduc aminte ca l-au aprins si am tras vreo doua fumuri sanatoase. Acum stiu. Dar nu-mi aduc aminte. Sunt placut abandonat printre sentimente reanimate. Nu visez decat eternitatea. As intinde o zi la infinit, doar de dragul lor. O luam la goana prin parc, aleile se ingusteaza, se largesc, se intind, se inalta. Noi radem, dar acum nu stim de ce, si asta ne amuza, radem iar. Tineretea nu e vesnica zic. Nici viata. Continuam goana noastra molcoma printre copaci cu personalitate. Unii cu mai multe chiar. Am ajuns iarasi la bancute. Constat cu uimire ca a mai aparut o sticla de bere, foaarte tare zic, e atmosfera in seara asta. Si ce e tare e ca nu e ziua nimanui, e ziua tuturor. Sarbatorim inca o zi in viata, inca o zi de existenta, inca o zi de manifestare libertina.

~ de intunericul pe aprilie 26, 2008.