Simplul fapt al existentei ne doboara zi de zi, dar am construit baricade din sentimente impietrite ca sa rezistam. Totusi ele actioneaza ca stabilopozi impotriva valurilor creatiei si gandirii limitand sau chiar invalidand spiritul liberei exprimari, transformandu-ne in animalute obediente, turma supusa a unor “putini”, enorm de avantajati. Suntem subjugati cu ajutorul si acordul nostru printr-o iluzie copilareasca a libertatii. Toleranta zero pentru cei deosebiti, ingaduinta minima pentru cei ce nu vor sa se alinieze ordonat in marsul progresului tehnologico-socio-economic. Sclavia inca exista sub diverse forme. De la cele pe care toti le cunosc din carti de istorie pana la acele forme subtile sub care ne continuam traiul democratic. Majoritatea populatiei e inrobita de rate sau de responsabilitati familiale si totusi nimeni nu observa asta.
Medicina exista de mii de ani, dar numai in ultmele decenii a devenit o afacere corporatista in care se tine seama mai mult de profit si pierderi decat de juramantul lui Hipocrate. Natiunile militeaza pentru pace dar se inarmeaza motivand ca nu vor decat sa se apere. Conducatorii multor natiuni nu sunt decat paraziti insetati de sangele popoarelor majoritatea avand ca scop doar bunastarea lor materiala, si nu imbunatatirea conditiilor de viata la nivel global. Si totusi suntem cea mai inteligenta rasa intalnita pana acum. Capabili de compasiune, de rationament si evolutie.
Imi ramane doar sa ma intreb “Cam cate mii de ani ne despart cu adevarat de civilizatie?”

Am privit ceasuri intregi pe fereastra, incercand sa dau un sens ideilor. Atatea jocuri cu soarta, tot atatea pierderi. Lampile de pe strada inca palpaie, asfaltul inca e umed, cerul e tot negru, intunericul inca domneste, ceata inca sufoca orasul, eu mai trag inca un fum. Tusesc. La fel cum dilemele sufletului meu raman mototolite intr-un cos de gunoi al nepasarii. Am pierdut iarasi sirul gandurilor. Ma intreb ce iubesc… Am uitat.
Mi-am adus aminte de ce am ales sa traiesc. Din prostie cred, nimic nu mai avea rost. Si totusi toamna te tampeste, te face sa crezi ca vei intra in iarna usurel. Iarna e si aici in gandurile mele, si dincolo in sufletul meu. Zapada purpurie impletita cu picatele roz de amintiri caldute-amarui. Nu te mai gasesc dincolo, si te caut aici unde te ascunzi dupa draperii de fum catifelat de narghilea, pe dupa cutiutele cu amintiri din copilarie.
Sting tigara si inchid ochii, ascult ce-mi soptesc castile, urasc sa imi aduc aminte. Imi iau geaca si cobor pe scari… De ce simt ca traiesc ca in epilogul unui film prost? Dau volumul mai tare si pornesc pe strada in jos. Mai scot o tigara din pachet, o aprind si trag grabit, e frig al dracului. Ma opresc in baruletul meu, acolo ma salvez si sorb linistit dintr-un pahar sau dintr-o sticla. Adevarul suprem pe care l-am aflat este ca in fiecare zi mai trece o zi, adesea pe langa mine, traind satul sa tin numaratoarea inversa a zilelor ramase. Si ca un facut nu reusesc sa mai ating concluzii, ci doar pareri de rau.
Intr-o zi voi fi om, pana atunci mai am de pierdut.

E tarziu, si abia ce am iesit de la munca mai devreme. Castile in urechi imi explodeaza tratamente sonore delicate sau agresive, ma plimb imaginar prin tot ce-mi salasluieste in creier. Ajung la colt, fac stanga merg putin, aprind o tigara. Ajung in fata portii dau sa pun mana pe clanta si ma razgandesc, merg in continuare pe strada. Termin tigara, intru in parc, salut jandarmii cu buletinul, plec mai departe. Creasta mea le face cu ochiul. Ajung in locul nostru special, dedicat, declarat, instalat pe vecie, institutie stabila. Dau noroc, salutul nostru “jmekeresc” e cool. Pula mea, iau o bere de la unul, dau un gat, mai aprind o tigara. O seara frumoasa zic, ma uit in sus printre frunzele copacilor abia mijite. Pula mea, e prea cald, dau hanoracul jos, il bag in geanta. Stam un timp, radem, glumim, vorbim. Iar radem, nu stiu de ce. Cu coada ochiului vad ceva care porneste un semnal de alarma in creierul meu. Ma linistesc si zambesc, seara o sa devina si mai frumoasa zic, ma uit in sus printre frunzele copacilor ce-ai crescut deja. Ma intreb: “Cum dracu au si crescut, ca erau abia mijite?”. Ma linistesc si zambesc, imi aduc aminte ca l-au aprins si am tras vreo doua fumuri sanatoase. Acum stiu. Dar nu-mi aduc aminte. Sunt placut abandonat printre sentimente reanimate. Nu visez decat eternitatea. As intinde o zi la infinit, doar de dragul lor. O luam la goana prin parc, aleile se ingusteaza, se largesc, se intind, se inalta. Noi radem, dar acum nu stim de ce, si asta ne amuza, radem iar. Tineretea nu e vesnica zic. Nici viata. Continuam goana noastra molcoma printre copaci cu personalitate. Unii cu mai multe chiar. Am ajuns iarasi la bancute. Constat cu uimire ca a mai aparut o sticla de bere, foaarte tare zic, e atmosfera in seara asta. Si ce e tare e ca nu e ziua nimanui, e ziua tuturor. Sarbatorim inca o zi in viata, inca o zi de existenta, inca o zi de manifestare libertina.

… Si frunzele in curand vor incepe balul, si noaptea mea va dura mai mult, ma voi bucura mai mult de intuneric, si aerul va fi mai rece, tonic si racoritor. Aseara mirosea a ger, si m-a umplut de dor de viata, stavilit in adancul sufletului meu. Era un cer senin si plin de stele, iar in jurul meu dansa aroma de zapada. Am poluat-o repede cu o tigara.
Privesc in sus pe cerul care cu putine saptamani in urma imi ardea obrajii, si albul ochilor se ingalbenea. Un fum rebel imi scapa prin coltul gurii si imi intra in ochi. Lacrimi de usturime navalesc pe sub pleoape si-mi incetoseaza privirea, cand totul in zare e atat de limpede, eu nu vad decat acuarele. Ce pacat. Zambetul imi stramba obrajii devenind o grimasa, intr-un timp de ordinul nanosecundelor am aranjat scenariul cu decedatii procreatoarei tigarii… Ce vina are ea? Nu stiu. Dar e in natura noastra sa ne revarsam furia pe primul tap ispasitor. Ce vina avea boschetarul care inghitea pumnii pe nerasuflate, nefiind vinovat decat de convergenta drumului sau cu al nostru? Ce vina am eu ca pot sa mananc, privind impasibil la suferinta lui? Unii nu suporta sangele. Ce vina au ei? Ce vina are Dumnezeul vostru ca nu exista?
Ar trebui sa privim mai des in sinea noastra, dar ne fura prea mult ideile materiale. Vrem o masina sa ne deplasam mai rapid, astfel economisim timp… Cati isi dau seama ca e doar o iluzie? Cati isi dau seama ca intr-un anumit procent, dezvoltarea industriala in toate formele ei, ne-a scurtat durata medie de viata cu vreo 5 ani? Si asta privit in ansamblu. Poti sa iti iei o masina, si sa ajungi la munca in 30 de minute in loc de 2 ore. Doua ore inmultite cu un numar nedefinit de zile de munca inseamna de la cateva zile, la cativa ani de viata. Sau poti sa iti iei o masina, ca sa ajungi la munca in 30 de minute in loc de 2 ore si sa dea un tren peste tine. Si ti-ai scurtat viata brusc cu maximul cantitativ posibil. Sau poti sa dai peste un autobuz scolar, sa omori 40 de copii, plus un sofer si vreo 2 invatatoare, si sa faci puscarie pe viata de la 18 ani… Si atunci practic ti-ai scurtat viata, diferenta e ca ai ani buni de zile ca sa regreti.

Nu vom invata niciodata cu adevarat din greselile altora, iar greselile noastre cateodata ne pot pune in situatia de a nu a mai fi nevoie sa fi invatat ceva.

Dar afara e toamna iar… si cerul ii senin, totul pare a fi bine, nu simti nimic neinregula cu lumea. Desi de cand am inceput sa scriu, si de cand ai inceput tu sa citesti, au murit sute de oameni, poate chiar cateva mii intr-un festival macabru al naturii dezlantuite, undeva intr-un loc pe care probabil n-o sa-l vedem niciodata cu ochii nostri. Cerul asta senin nu zice nimic. Si totusi cand ploua marunt, cu nori grei ce te apasa pe cap, parca simti toti oamenii ce mor, fara sa te gandesti macar la miile de copii ce s-au nascut de cand s-au adunat norii.
As vrea doar sa ploua.

Pierdut in nenumarate idei despre viata si conceptii despre soarta, ingropat in teorii si credinte stupide, ajungi sa le pui cap la cap si sa te intrebi unde duc toate, si daca are vreun rost sa te ghidezi dupa ceva in viata. Ma simt precum crocodilul din banc, care inota spre gagica dezbracata. Cum se apropia de ea, cum i se scula si il lua curentul in alta directie. Si tot asa o zi intreaga, pana il intreaba un pestisor unde se duce. “Unde vrea pula mea”.
Sufocat in fiecare zi de numarul prea mare de oameni, unii de-a dreptul inutili, gen boschetarii care ii vezi zi de zi, an de an stand pe acelasi carton intr-un gang ferit de ploi. Si in fiecare zi fac acelasi lucru, innebunitor de repetitiv, te fac sa crezi ca timpul e o bucla continua. Noroc ca mai schimb tricoul, altfel trecand pe langa ei as continua sa cred ca in fiecare zi e Luni. Dar asta era doar latura mea insensibila. Urasc oamenii care se considera deasupra tututor, i-as bate-n gura pana crapa de ziua odata cu capul lor. Dar e dreptul lor. Ma gandeam aseara la vorba aia “Toti ne nastem egali”. Sa moara ala care a zis-o daca n-o fi murit deja! Pai sa facem calculul, cati spermatozoizi sunt eliberati la o ejaculare? Variaza la un numar de ordinul milioanelor. In functie de alimentatie cica, ergo se schimba vorba “Esti ceea ce mananci”… pe dracu’, esti ceea ce a mancat tac-tu cu 9 luni inainte sa iei prima gura de aer. Si dintr-un milion de posibili viitori oameni, numai unul ajunge asa ceva, deci: “Cum cacat ne nastem egali, cand se naste doar cel mai rapid spermatozoid?”.
Si gandul ca voi muri ma omoara mult mai des. Citesc aproape zilnic despre moarte in diverse forme, cutare mort in accident, cutare mort in explozia unei butelii, cutare ars de viu, cutare aruncat de la balcon, cutare injunghiat de N ori in inima, cutare strangulat de soacra-sa care de fapt era un android venit din viitor, cutare decapitat de un urs panda in calduri. Si nimeni nu e sensibilizat de asta… in proportie de 90% oamenii ar crede mai degraba intr-o apa datatoare de viata vesnica decat in faptul ca intr-o zi vor muri. Se resemneaza cu gandul “Da, intr-o zi voi muri” doar ca sa se consoleze cu “Dar va mai trece ceva vreme pana atunci”. Nimeni nu da doi bani pe viata, nimeni nu se panicheaza in legatura cu iminenta mortii. Si cu toate astea, prea putini traiesc, prea multi se prefac ca traiesc.

Iar eu… calc asfaltul umed in continuare, tigara-mi zace tot in coltul gurii, privirea totusi se schimba, e din ce in ce mai impasiva. Nu mai zambesc la nimic ce candva ma gadila pe suflet, nu ma mai incrunt cand vad rautatea, nu ma mai stramb cand vad mizeria. Totul cade din aceeasi oala de rahat. Fiindca am invatat ca multi nu stiu sa-si construiasca fericirea decat pe baza nefericirii altora, si acel sentiment in timp putrezeste. Am invatat ca prea putini isi cunosc limitele, si de multe ori zboara peste parapet. Am invatat ca lucrurile evidente sunt cele mai inselatoare.

Si daca vreti sa traiti vesnic… Apa mea vie este solutia! Sunati-ma!

“Nu esti slujba ta. Nu esti banii care ii ai in banca. Nu esti masina pe care o conduci. Nu esti continutul portofelului tau. Nu esti nenorocita ta de uniforma. Esti doar rahatul cantator si dansator al lumii” – Tyler Durden – Fight Club.

.. Si umbrele imi joaca feste, sunt doar eu cu ele, si nimic nu mai conteaza… O noapte intreaga intr-o simfonie a intunericului, unde stelele imi sunt cununa, si luna imi trimite priviri galese pline de amor. Multi cred ca am innebunit, ca o iau razna pe un fond macabru, cand tot ceea ce vad eu macabru e umanitatea cum ucide lumea. Ma tem ca in curand o sa platesc ca sa vad o frunza, ma tem ca in curand o sa fie un lux sa faci o baie, ma tem ca in curand numai bogatasii or sa poata manca un mar. Dar ma relaxez… Nu o sa traiesc pana atunci, si probabil, o sa mai izbunceasca un razboi masiv care sa ne rareasca, care sa ne trimita inapoi in epoca de piatra. Sunt unul dintre putinii ce vad binele in rau, si raul in bine.
Simandicos ne ascundem in propriile traditii, care cu timpul au format prejudecati, suntem conditionati sa fim doar cu un pas in fata celor dinaintea noastra, si daca indraznim sa zburam mai departe, ne vom trezi cu aripile frante. Sa zbori dincolo de cei ce ne mint despre mintea noastra e tot ce am putea realiza mai frumos in viata. Cand toti vom invata ca putem merge dincolo de 10% probabil vom descoperi ce inseamna sa fii om.
Dar pana atunci, vom fi cei ce isi fac fericirea din nefericirea altora, vom fi cei ce exorcizam tinere bolnave, vom arunca cu pietre in toti cei ce vor sa aduca o schimbare, vom trai copilariile in care visele noastre temerare vor fi extirpate si inlocuite cu inocularea unor vise care nu sunt ale noastre, despre cum sa fii mai bun intr-un sens material.
Si inapoi in intuneric ma reconfortez, ma intorc dezgustat in cuibul meu imaginar, unde nimeni nu ma poate atinge. Am fost intrebat de ce ma simt atat de in siguranta si de confortabil in intuneric, si am raspuns “Oamenii preistorici se temeau de intuneric”.

Am ajuns sa numar pe degete oamenii care imi pot zice ceva care sa ma intereseze, si pe restul sa ii numar pe cei care conteaza… Sunt satul de falsitati, de oamenii care incercand sa treaca peste prejudecati s-au adapostit in umbra mastilor, copii ale unor copii false. Prea putini s-au prins, ca nu suntem decat o molima a pamantului, suntem singura vietate de pe pamant care nu se adapteaza la mediu, ci isi adapteaza mediul conform cerintelor sale, precum un virus. Pana intr-o zi cand o sa fim atat de multi incat nu o sa mai avem loc sa punem si al doilea picior jos. O rasa de berze intelectuale, gata sa omoare pentru un centimetru patrat sa-si odihneasca piciorul.

In linistea noptii am eliberat un ultim fum din pieptu-mi putred, si privind spre cer ca o revelatie a fatalitatii iminente, incep sa zburd imaginar catre taramul meu preferat. Intunericul.
Nu m-am gandit niciodata la asta, dar acum ca o fac mi se pare tulburator… Nu mi-l imaginam atat de banal, doar se intampla o singura data in viata unui om. Nu mi-l imaginam nici chiar atat de special, dar toata lumea se fereste de asa ceva. Am gasit-o a fi ciudat de apetisanta in anumite forme, ciudat de respingatoare in alte forme, si de-a dreptul umilitoare si batjocoritoare in forma ce am intalnit-o eu. Speram sa fie altfel, si de fiecare data cand mi-am imaginat, nu puteam sa aud decat un scancet “Nu asa! Nu asa!”.
Oricat mi-as fi dorit sa fiu acoperit de glorie in momentul ei, oricat as fi dorit sa fiu in starea mea naturala, m-am gandit ca nu e decat o bataie de joc. Sa ma chinuie putin, sa ma darame, sa ma lase un timp, sa imi dea impresia ca am trecut prin asta apoi sa ma ia din nou in brate sa ma chinuie, doar ca in final sa ma lase faramitele, zacand, incapabil de a mai fi om.
Si in momentul in care am realizat ca altfel nu o sa ajung, am hotarat sa iau decizia de a schimba acel moment, sa-l aduc undeva mai aproape de momentul asta. Sa ii dau peste nas tarfei, sa-i arat ca nu-s bataia ei de joc si ca nu o sa ma las chinuit in jocul ei pervers.

Dar ea e mai perfida decat mine. E mai puternica decat noi. Si e singurul adevar suprem.

“Traieste-ti viata ca pe o arta, si moartea iti va fi o capodopera”

… Stau picior peste picior, ranjesc la omul din fata mea ca un lup in fata oii. Tigara fumega intre degetele mele si se dizolva in aerul sinistru. “Crezi ca viata e atat?” il intreb, iar el pierdut intreaba “Atat cat?” – “Atat cat sa te miri de ce te-am creat in mintea mea, si sa imi raspunzi la intrebari cu alte intrebari”
Mirosul de mucegai din incapere imi indica un sictir total si o neglijenta enorma in creatia incaperii. Pur si simplu n-am chef sa o fac placuta. Confortul ucide nevoia, automat starea de creatie.
“De indata ce gandesc, si vorbesc cu tine, consider ca sunt real. De altfel, daca eram imaginar nu puteam fi atat de introspectiv incat sa stiu exact cine sunt.” Ma amuz. Gandesc ca este in firea umana sa fie razvratit impotriva ideii ca e creatia cuiva. Dar nu cred ca as fi putut crea o fiinta umana de sine constienta, abila de a-mi raspunde in raspar, decat daca nu cumva imaginar sunt eu cel clonat. Asta o sa fie dificil, sa ma contrazic cu cineva care stie perfect ce gandesc…
“Ce te face sa crezi ca nu esti tu produsul imaginatiei mele, de indata ce esti la fel de constient ca si mine?”il aud continuand. Ma uit chioras la el si-mi zic ca-i culmea. E imposibil sa fiu capabil de asa ceva, in imaginatia mea sunt stapan, sunt proprietarul gandurilor mele.
Si inainte sa apuc sa mai balmajesc ceva, el se ridica si iese pe usa. Ma gandesc ca am scapat de el, asa ca ma ridic, imi indrept tricoul si ma indrept spre usa, dar cand sa pun mana pe clanta, in locul usii apare zid… Si totul se cufunda in intuneric

Sa fii acolo, sa nu vezi nimic, sa simti intunericul cum iti patrunde in piele si te purifica de intoxicatia luminii de neon. Sunt otravit de pixeli si-mi caut salvarea in pagini ingalbenite de timp, dar tot la lumina palpaitoare a monitorului exprim tot ce e inauntru.
Cinci minute in liniste zdrobesc tot ce inseamna mistificarea sufletului, caci in adevar este doar inselaciune a mintii. Si tot ceea ce credem despre lume si viata sunt doar iluzii deceptive.

Scufundat in intuneric vezi mai multa lumina, scufundat in liniste iti poti asculta gandurile. Si totul se rezuma la introspectia sinelui. Cat de bine iti cunosti mintea, ajuta pentru a controla faptele. Gandeste, si totul o sa cada in piese, fiecare la locul ei. Un puzzle monodimensional al reflectiei sinelui intr-o oglinda mentala.
Pacatul cel mai mare, consta in putrezirea creierului, si a datelor importante pierdute in tarana, hrana a viermilor, de cele mai multe ori tarana prostiei si viermii ignorantei ce salasluiesc in mintile noastre putrede de statornicie.
Credeam ca eu sunt cel ce va aduce lumina, dar sunt cel ce s-a intors in intuneric de unde lumina se vede cel mai bine. Sa zac in intuneric si sa ma plimb din umbra in umbra, unde aerul e rece si neapasator, unde sunetul se misca in unde borealice, sunt liber in imensitatea lumii mele, unde loc e doar pentru putini…

Sunt liber…

Si-mi curge-n vine dor de apa, in sange foc ce mistuie de sete tot, rupt de suflet cad in el, si imi pierd prin simturi al graiului gust… ganduri vechi ce praf rapun de sunet acru in sictir ma uit… De mi-ar da iadul inca o fisa sa continui… Ce pierd acum castig atunci cand totul era galben, pierduti in zare zac pe valuri si arunca nori de aur inspre ochii mei rastigniti in craniu. Nu am avut ce face dar am facut ceva in adancul sufletului ce pierdut asculta la cei ce rup foile din caiete. Nu stiu eu ce nu stiu altii, dar stiu ca pierdut in labirintul vietii am ratacit si bruma de umanitate,cand am schimbat simplul fapt ca sunt om pe complicatul gand ca am un scop mai nobil.
Dar te rog tu ce citesti, dai pagina cand pierzi un rand? Sau mai scump ti-e subsolul paginii urmatoare cand nici macar numerotata nu e. Vad razand perfid un corp de plumb caci ascuns in abur roz, dezmatul si desfraul joaca hora in gura ta. Pretinzi a-mi fi poet, cand stelele nici macar n-au rasarit pe fruntea ta, si soarele in veci nu ti-a batut in piept. In palma imi ascund gandul in care ascund totul despre tine si azvarl in infinit o ultima amintire despre ochii tai, si gandul lui, despre rasul vostru si caldura lor.